Medicația antipsihotică a fost introdusă în anii 1950 pentru a reduce sau ameliora episoadele psihotice, cum ar fi halucinațiile vizuale sau auditive și delirul¹. Antipsihoticele sunt de regulă folosite pentru a gestiona simptomele pozitive de schizofrenie, dar utilizarea lor pe termen lung poate fi asociată cu rezistența la tratament sau apariția efectelor adverse cum ar fi deficiențele motorii involuntare, tremor, somnolență, modificări metabolice și în greutate^2,3.

Antipsihoticele tipice, cum ar fi halperidolul și clorpromazina, au fost primele produse și sunt încă utile pentru tratament atunci când medicamentele mai noi sunt ineficiente⁴. Cu toate acestea, aceste medicamente prezintă un risc ridicat de reacții adverse, dintre care unele pot fi destul de severe⁵. Mai exact, au fost asociate cu efecte secundare extrapiramidale (EPS), o serie de simptome care constau în parkinsonism, distonie și acatizie⁶. Reacțiile adverse variază în funcție de agentul de tratament. În plus față de EPS, uscăciunea gurii, rigiditatea mușchilor și diskinezia sunt alte reacții adverse asociate utilizării acestora⁴.

Ca răspuns la reacțiile adverse grave ale multor antipsihotice tipice, s-au dezvoltat antipsihoticele atipice. Aceste medicamente mai noi au fost aprobate pentru utilizare în anii 1990 și au devenit medicamentul preferat pentru episoadele psihotice⁵. Sunt „atipice” pentru că sunt diferențiate de antipsihoticele „convenționale” sau de primă generație în funcție de profilul lor clinic și deoarece sunt mult mai puțin susceptibile să genereze reacții adverse⁷. Agenții atipici sunt de regulă mai siguri pentru utilizare, deși pot apărea anumite reacții adverse cum ar fi acatizia, modificările metabolice și convulsiile⁵.

Odată cu descoperirea clozapinei în 1959, primul antipsihotic atipic aprobat pentru utilizare⁸, a devenit clar că acest medicament este mult mai puțin susceptibil să producă EPS la oameni în dozele efective clinic decât alte câteva tipuri de antipsihotice și a fost disponibil pe scară largă zeci de ani drept singurul medicament aprobat pentru schizofrenia rezistentă la tratament⁹.

Metoda, doza și strategia de schimbare trebuie examinate la fiecare caz în parte și trebuie să se ia în calcul studiile clinice și practica clinică reală, cum ar fi studiile observaționale. În cazul unei scheme terapeutice ineficiente, prima modificare include o creștere treptată a dozei până la limita superioară a dozei aprobate, dacă este tolerabilă³.

Schimbarea antipsihoticelor trebuie avută în vedere în următoarele cazuri¹²:

Schimbarea antipsihoticului poate fi efectuată la două săptămâni după ce se începe cu antipsihoticul inițial¹³; cu toate acestea, timpul exact mai trebuie discutat. Datele provenite de la studiile pe pacienți schizofrenici cu răspuns slab la monoterapia cu antipsihotice au prezentat o eficiență comparabilă în ceea ce privește simptomele pozitive și negative, dar nu se recomandă o perioadă fără medicație între întreruperea primului antipsihotic și începerea administrării celui de-al doilea, din cauza riscului de recidivă¹⁵.

Referință: Adaptat după Keks, Schwartz and Hope. Aust Prescr. 42(5), 152–157 (2019)¹⁵

Studiile au demonstrat că după schimbare nu se observă diferențe semnificative a niciunui parametru clinic, inclusiv tremor, diskinezie, amețeală, simptome extrapiramidale și evenimente adverse ce decurg din tratament, între întreruperea cu așteptare (mai exact, introducerea noului antipsihotic în timp ce se menține primul o perioadă de timp înainte de inițierea întreruperii acestuia) și întreruperea fără așteptare (mai exact, inițierea întreruperii primului antipsihotic odată cu introducerea noului antipsihotic), sugerând că în practica clinică se poate folosi oricare din cele două strategii^16,17. În plus, există dovezi că majoritatea persoanelor cu schizofrenie sau tulburări schizoafective cărora li se administrează în prezent polifarmacie antipsihotică pot fi trecute în siguranță pe monoterapie cu antipsihotice fără nicio deteriorare clinică, dar că o parte foarte mică a persoanelor beneficiază în urma polifarmaciei antipsihotice¹⁸.

În procesul de schimbare a antipsihoticelor, polifarmacia temporară este inevitabilă, așa cum se menționează mai sus. Când starea mentală după ce se încheie schimbarea antipsihoticelor se agravează față de perioada cu polifarmacie temporară, revenirea la starea de polifarmacie temporară este singura opțiune¹⁹.